În 2010 s-a văzut mai mult ca niciodată dispariția lumii bazate pe orice analog. Muzica se găsește mai mult pe format digital, transferurile bancare se fac digital, televiziunile se pregătesc să devină digitale și ziarele se transferă pe mediul digital.  Toată digitalizarea asta reușește să pună cantități mari de date la îndemâna oricui printr-un singur click, dar la ce preț?

„Calitatea muzicală din 1985 este de o calitate muzicală mai bună decât cea din 2010”. Asta e concluzia trasă de cei de la Audiobeef și ne vedem siliți să fim de acord cu ei. Cum în 1985  muzica se distribuia doar prin intermediul magazinelor, este evident că din totalitatea pieselor deținute de persoane fizice majoritate erau originale, date fiind dificultățile întâlnite la înregistrarea acestora pe orice alt suport.

Într-o lume în care calitatea înseamnă volum și volumul înseamnă timp este posibil ca creșterea calității să afecteze însăși existența muzicii electronice?

Noi credem că da.

Chestiunea pare simplă: dacă vreau să-mi scot muzica de pe un magazin on-line, pentru a beneficia de o calitate cu adevărat bună a piesei trebuie să descarci opera în format .wav, care oferă calitate dar la dimensiuni mari. Partea proastă e că internetul nu evoluează la un ritm comparabil cu care se modifică restul tehnicii electronice. Spre exemplu, o dată la 6 luni un proces își dublează capacitatea de calcul, însă în 6 luni ofertele furnizorilor de servicii on-line rămân constante. Așa că dimensiunile fișierelor de calitate crește pe măsură ce viteza de download stagnează.

Soluția ar fi să alegem să cumpărăm mp3-uri, care au o dimensiune mult mai mică. Desigur, există probleme și în acest caz. Mp3 este un format lossy, asta înseamnă că se pierde calitate la fiecare copiere a fișierului original, deși, dacă ne gândim în termen de volum, dimensiunile acestui format sunt de zece ori mai mici decât wav. Cu cât volumul unui fișier este mai mic cu atât informația din el este mai comprimată și cu atât sunt mai mari șansele de coruperi ale conținutului.

Totuși, formatul mp3 este la momentul actual standardul în domeniul muzical și acesta nu este un lucru rău în mod normal, dar muzica din ziua de azi nu este cumpărată direct de la producător.

Majoritatea a muzicii deținute de o persoană la un anumit punct este luată de pe internet, după cum spune British Music Rights într-un scurt studiu. Ne încredem în datele lor pentru că e evident ceea ce spun ei, muzica e fie descărcată de pe site-uri de torente, fie transmisă prin alte rețele de filesharing, fie trimisă direct de la om la om. Ca efect direct al acestei largi varietății de informații este copierea și recopierea aceluiași fișier, până când calitatea acestuia dispare în mare parte.

Și ce dacă muzica este mai slabă calitativ?

La prima vedere nu pare nimic deranjant, dar mai țineți minte nopțile acelea când ajungeați acasă din club și vă țiuiau urechile?

Problema era calitatea proastă ori a boxelor, ori a fișierelor folosite. În casele proprii nu contează așa de mult calitatea folosită, pentru că volumul este întotdeauna rezonabil, dar efectul se vede direct în cluburi, unde tot mai puțină lume este prezentă, datorită disconfortului creat de sunet.

Pe tot mapamondul există problema asta și singurul element comun între atâtea locații este sunetul. Trebuie să fie o legătură între calitatea sunetului și lipsa audienței. Dacă stăm să ne gândim, pentru publicul larg nu contează cât de bine se aude din boxe cât timp se aude, dar indiferent de cauză există o problemă.

Cert e că muzica electronică a ajuns într-un punct mort. Calitatea muzicii pe care o avem e în scădere; industria muzicală pare incapabilă de a găsi un format mic și de calitate bună; în lipsa unui consens tehnic, vitezele de download pentru a scoate fișierele mari sunt inconvenabile; cluburile, aceste incubatoare de cultură muzicală, devin tot mai rar vizitate.

Cert e că s-a ajuns la un moment unde se cere inovație. Un punct la care toată scena mondială trebuie să se reinventeze. Oare cât vom mai suporta până vine asta?