When all music fools come out to play

Sâmbătă seara am fost la unul dintre acele concerte care merită atenție: Wax Tailor & Dusty Rainbow Experience. Sunt veniți din Franța, iar asta s-a simțit. În jur se vorbea doar franceză sau uneori engleză și deși eram în Midi, aveam impresia că suntem în altă țară. Nici Marwan nu ne-a făcut să credem că suntem în Cluj, poate pentru că stăteam cu spatele și nu l-am recunoscut după stil.

-Ăsta-i Marwan?
-Da. Așa-i că parcă nu-i?

S-a făcut liniște, întuneric pe scenă, cei care stăteau comozi s-au ridicat în picioare, iar cei care și-au ocupat locurile din timp s-au înghesuit și mai mult în față. Momentul când artiștii intră pe scenă este unul din preferatele mele, felul în care își încep concertul contează.

De data aceasta, fiind mulți nu au făcut nimic spectaculos. Ba chiar au început cu o mică problemă cu microfonul, dar rezolvată ușor. Wax Tailor ne-a salutat cu „Bună seara, Cluj-Napoca!”, iar de acolo încolo eu n-am mai înțeles. Poate pentru că au un accent teribil în engleză sau poate pentru că ceva era în continuare în neregulă cu sunetul. Când au început ne-am dat seama de motiv și am știut că trebuie să ne mutăm în altă parte. În mijlocul clubului, la distanță rezonabilă de scenă, se auzea mai clar, însă atât de încet încât ne auzeam între noi fără să ne apropiem. Prea puțin a contat. Prea puțin pentru că nu aveam chef de povești. Dansam toți pe același ritm și parcă în același ritm, ascultând de la melodii liniștite, însă energizate de orchestră, la hip-hop de pe vremuri.

Wax Tailor s-a prezentat serios și de neclintit, iar băieții erau la fel în atitudine. Aveau un scop acolo și nu se lăsau distrași de fani. Fetele în schimb erau mai zâmbitoare, parcă mai relaxate. Mai ales Charlotte, cu vocea sa puternică, ne zâmbea ori de câte ori muzica o îndemna să facă asta și noi răspundeam cu aceeași emoție. Marine Thibault, în schimb, fixa un punct cu privirea și rămânea ațintită acolo, parcă în transă tot timpul cât își lucra degetele pe flaut.
MC Mattic, favoritul meu, venea cu doze de ritmuri aduse din hip-hopul anilor ’90. Fiecare avea un rol, iar noi l-am avut pe al nostru până la final.

We all wonder and chuckle in the lights
Until every floor is soaked through

Uitându-ma în jur am observat că publicul care consumă muzica asta s-a schimbat pe parcursul anilor față de, să zicem, acum câțiva ani la TM Base, când aceiași artiști erau cap de afiș, dar pieselor lor de atunci au depășit testul timpului și încă le ascultăm, chiar și live. Positively inclined a mers la fel ca atunci cu aceeași animație în spate, iar pe final au cântat piesa mea, Our dance. Cei de la Rolling Stone au spus că să te plângi că nu au cântat piesa ta preferata este unul dintre cele mai enervante comportamente la concerte. Acum eu chiar nu am motiv să o fac.

Când totul s-a terminat, sonorizarea din nou a luat-o razna, iar noi am luat-o spre ieșire. Am rămas în minte cu unul dintre acele evenimente la care merită să mergi, oriunde te-ai afla. „I’m loving this.” zise un francez încă de la început, iar noi am fost de acord până la final.