Muzica este o artă și, ca orice artă, trebuie să fie cunoscută pentru ca ea să dobândească un sens superior celui pe care i-l atribuie artistul. Acest sens superior se reflectă în abilitatea operei de a influența mentalități și el poate fi ușor corupt de imaginea pe care i-o atribuie producătorul.

Setea de popularitate este de obicei rădăcina tuturor relelor pe scenă, chiar înaintea lăcomiei, dar și aceasta, până la un punct este bine-venită. Un obicei bun se poate transforma doar în anumite condiții într-un viciu. Ca obicei bun, setea de popularitate este motorul care-l împinge pe artist în studio și care îl determină să-și piardă nopțile lustruind două bucle. Ca viciu, îl împinge să facă un videoclip de prost gust sau îl determină să recurgă la o colaborare lipsită de esență.

Nu credem că există un artist care să nu vrea ca opera sa să fie cunoscută și ca aceasta să se vândă. Până la urmă, a fi artist este o meserie cu normă extinsă și nu ne putem imagina un profesionist care să nu vrea ca munca sa să fie cunoscută. Cu toate acestea admitem că setea de popularitate se manifestă diferit. În timp ce unii preferă să se implice activ în societate și să organizeze petreceri sau publică fluturași, alții preferă să lase munca să vorbească de la sine și să nu facă nimic mai mult decât s-o publice, așteptând ca opera să fie descoperită. Asta nu înseamnă că setea nu există, ci doar că se manifestă diferit.

Setea de popularitate devine viciu doar atunci când determină compromisuri din partea artistului care afectează calitatea muncii sale sau când artistul produce muzică doar pentru a fi popular sau pentru a rămâne cunoscut. Cei din urmă nici nu pot fi considerați artiști.

Muzica nu are nevoie de un scop pentru a fi produsă, dar dacă este să aibă unul să nu fie doar acela de a-l face cunoscut pe producător.