Politica de resurse umane a celor implicați în organizarea scenei este una foarte deficitară. Anterior ne-am refer la efectul pilelor, dar de data aceasta dorim să reliefăm un aspect care se reflectă în mai multe aspecte ale acestui mediu. 

Întregul public știe că piața locală de evenimente nu este una concurențială. În general, pe fiecare regiune istorică există 2-3 organizatori care-și depășesc teritoriul doar cu acordul vecinilor, iar între ei își programează evenimentele în așa fel încât să nu se suprapună pentru că nu există public pentru toată lumea. Realitatea e că nu reușesc ei să convingă suficientă lume să se alăture evenimentelor organizate și în acest caz se limitează la a mulge publicul cel mai ușor manipulabil.

Ca efect, toată lumea are de lucru, inclusiv cei care desfășoară activități conexe. Fiecare organizator are proprii parteneri în special când vine vorba de logistică și aceștia sunt cu greu înlocuiți de alții. Dintre aceștia, sunetiștii sunt cei mai expuși publicului și, din păcate, e nevoie de gafe mari din partea lor pentru a fi schimbați, altfel nu se poate explica cum totul sună bine în primele trei ore ale unui eveniment, iar apoi urechile încep să plângă. Ei nu sunt singurii, dar problemele generate de ceilalți sunt vizibile doar organizatorilor, iar aceștia de multe ori trec cu vederea orice problemă cât timp scot profit.

Lipsa competiției atrage imediat și lipsa nevoii de îmbunătățire și lipsa nevoii unei politici de resurse umane serioase, iar cât timp va exista un public-turmă nu ne putem aștepta la un promotor al schimbării. Ei sunt cei care asigură plata sunetistului care ți-a distrus urechile, ei sunt cei care plătesc salariul PR-istei care știe decât ceva gramatică, ei sunt cei care încurajează organizatorii să aducă artiști al căror singur merit e că sunt prieteni cu cineva.

Politica de resurse umane a celor implicați în organizarea scenei este una foarte deficitară pentru că determină înlocuirea celor lipsiți de performanțe. Prea puțini sunt organizatorii care după un eveniment contabilizează reușitele și eșecurile celor de sub ei și care țin cont de performanțele anterioare la începutul unei colaborări. Politica de resurse umane este încă determinată de tehnica „recomandării”, prin care cineva împinge pe altcineva într-o anumită poziție fără prea mult interes pentru performanțe.

Desigur, lucrurile se mișcă în direcția potrivită iar cei care nu pun accentul pe performanțe vor fi încet împinși în jos. Din păcate lucrurile se mișcă încet, iar pentru noi prea încet.