Deși este activ pe scenă de aproape 20 de ani Danny Wolfers [Legowelt] este departe de  a-și cunoaște limitele creativității. Pentru el 2013 a fost cel mai productiv an de până acum publicând 7 discuri alături de un mini-album, Gliga 1, iar anul acesta nu dă niciun semn că ar încetini, deja lansând încă un disc, Los Alamos Motel, după data apariției acestui nou album, Crystal Cult 2080, și înainte de recenzia noastră.

Deși am remarcat asta la fiecare lansare, producătorul nu încetează să ne uimească cu sunetele sale. Deși în ultimii 4 ani a reușit să publice regulat câte un album și a împins o mulțime de discuri pe piață, el tot găsește ceva proaspăt pentru fiecare nouă producție. Rutina este în mare parte aceeași: o masă de sunete electronice rudimentare așezate foarte bine pe o structură ritmată, plină de armonii întinse, dar pe care reușește cumva s-o aducă la viață cu o gamă largă de detalii și nuanțe.

Crystal Cult 2080 este un album mai funky decât lansările anterioare, poate pentru că Legowelt s-a străduit să includă mai multe elemente contrastante în fiecare piesă sau poate pentru că a exersat misticismul electronic pentru care este atât de renumit și pe care îl expune pe deplin în Ancient Rites Demoni Mundi. Printre surprizele de pe album se numără The Future Of Myself, o piesă foarte difuză și întunecată, Fundamental Superstition, în care experimentează cu un sunet detroit futurist foarte antrenant, precum este cazul și cu When The Spring Comes Again.